.Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Predica părintelui Ilie Cleopa la Duminica Sfintei Cruci:

''Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul:

Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cît de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la cîtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup.

Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers.

El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică.

După Sfîntul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scîrbe şi în ispite.

Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mîhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mîntuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, pînă la ieşirea noastră din viaţa aceasta.

Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pămîntul şi slujesc mai aproape de noi la mîntuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănă-toare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i întări cu cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).

Sfîntul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune şi el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvîntătoare. Ce este mintea omului, aceea este şi îngerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viaţa lui Moise, p. 813). Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvîrşire netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubţiri, din foc ceresc şi sînt numiţi în scrierile bisericeşti "netrupeşti".

Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfîntul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvîntul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mîntuitoare de suflet.

Omul, asemenea începătoriilor, stăpîneşte oraşe, ţări şi ţinu-turi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi (Facere 1, 28).

Imitînd ceata îngerilor care stăpînesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat şi luminat de darul lui Dumnezeu stăpîneşte şi el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea şi smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stăpîniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri şi minuni mari şi în loc de a ocîrmui vînturile şi schimbările vremurilor el stăpîneşte mădularele trupului său, ocîrmuieşte virtuţile, alungă furtuna gîndurilor şi patimile sufletului, punîndu-le pe toate în rînduială spre slujba şi slava lui Dumnezeu.

Şi cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simţuri, şi peste patimile trupului şi ale sufletului său.

Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putînd şi el într-o măsură să primească şi să odihnească pe Preasfînta Treime în mintea şi în inima sa, prin curăţirea de patimi, prin iubire şi smerenie.

Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putînd şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi, cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atîta dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvînt, este "un serafim în trup, un serafim pămîntesc".

Omul este mai mic decît îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mîntuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decît el (Matei 11, 11; Luca 7, 28).

Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decît îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfîntul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvînt şi prin voie de sine stăpînitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpînitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.

Iubiţi credincioşi,

Vedeţi cît de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeţi pînă la ce cinste şi strălucire se ridică? Şi aceastea pentru că omul este regele creaţiei, singura fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de astăzi: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea dacă îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 35-37).

Tocmai de aceea ne aminteşte Biserica cuvintele Mîntuitorului care zice să avem grijă de mîntuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, cînd tot creştinul binecredincios îşi caută de suflet. De aceea S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atît de preţioase, din robia patimilor şi din adîncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigaşi.

Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp pînă la Sfintele Paşti, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi să primim cu vrednicie Sfînta Împărtăşanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruieşte Mîntuitorul pe pămînt.

Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viaţa, ce am făcut pînă acum pentru sufletul nostru şi ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobîndim mîntuirea noastră şi să scăpăm de osîndă.

Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atît de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viaţa aceasta pămîntească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decît toate mărgăritarele lumii.

Pentru el suferim atîtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viaţă cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi şi cu patimile ucigaşe de suflet care ne atacă din toate părţile.

După ce am văzut ce este sufletul şi cît de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă sîntem stăpîniţi de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor şi de veşnica osîndă.

Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mîntuit şi numărat în ceata sfinţilor. Pentru aceea şi Mîntuitorul a luat un prunc în sfintele Sale braţe, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvîrşit, nestăpînit de nici un păcat, de nici un gînd necurat. Iată, pe pămînt, copilul este cea mai potrivită icoană a sfinţeniei, a sufletului mîntuit.

Cum ne putem curăţi sufletul, conştiinţa, inima şi trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintîi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căinţă şi lacrimi şi Sfînta Împărtăşanie. Apoi este sfînta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, fraţii mei, mai multă evlavie şi răbdare la rugăciune, prezenţă regulată la biserică. Citiţi apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii şi din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfîntul Vasile cel Mare. Mai citiţi seara sau dimineaţa un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni şi adăugaţi metanii şi închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.

A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amîndouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate şi de gînduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănînce de post, iar miercurea şi vinerea să ţină post măcar negru pînă la amiază.

Altă mare faptă bună care ajută mult la mîntuirea sufletului este milostenia. Miluiţi cît puteţi, ajutaţi cu dragoste şi inimă bună pe orice om care vă cere.

Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnaţi-vă unii pe alţii la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă. Cercetaţi pe cei bolnavi, ajutaţi pe cei întristaţi cu cuvinte de mîngîiere, cu cărţi sfinte de citit şi citiţi, mai ales, în Noul Testament.

Iar cununa bunătăţilor este dragostea creştină. Iubiţi duhovniceşte pe toţi, cereţi iertare de la toţi şi bucuraţi-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curăţenie şi de mîntuire a sufletelor noastre.

Iubiţi credincioşi,

Au trecut trei săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. În acest timp unii creştini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni şi cu Dumnezeu, s-au spovedit şi împărtăşit. Aceştia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulţi încă n-au venit, deşi Hristos îi cheamă şi îi aşteaptă.

Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită "a Sfintei Cruci", după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă?

Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos pînă la capăt. Căci privind la Sfînta Cruce şi cugetînd la patimile Domnului uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mîntuirii.

Fraţii mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mîntuirea şi împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărîmat prin Înviere porţile iadului. Crucea ne-a deschis raiul şi a biruit moartea. Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mîntuire a lumii care ne urcă la cer.

Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm şi să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare şi cu nădejdea mîntuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferinţe şi în mulţimea necazurilor vieţii. Să ne gîndim că toţi părinţii, înaintaşii şi sfinţii noştri au suferit şi şi-au dus crucea cu răbdare şi bucurie pînă la capăt.

Deci să ne întărim şi noi, fraţii mei, în nevoinţa postului. Înaintea noastră merge Însuşi Hristos Mîntuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm şi noi cu credinţă şi bărbăţie, lucrînd ziua şi noaptea la mîntuirea sufletelor noastre.

Şi ajungînd cu bucurie la Sfintele Paşti, să îngenunchem în faţa Crucii şi împreună să cîntăm: "Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfînta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!" Amin.''