''Dacă Harul lui Dumnezeu nu-l luminează pe om, oricât de multe cuvinte i-ai spune nu îi vor fi de folos. El te ascultă puțin, dar în scurtă vreme se întoarce la ceea ce îl ține rob.
Însă dacă împreună cu vorbele tale lucrează îndată și Harul, chiar în acea clipă se petrece o schimbare, după așezarea sufletească a omului respectiv.
Și de atunci încolo viața lui s-a schimbat. Aceasta se petrece cu cei care nu și-au astupat urechile și nu și-au învârtoșat conștiința.'' - Gheron Iosif Isihastul.
Pentru Dumnezeu alerg, nu pentru oameni “[…] Eu caut spre Dumnezeu, nu caut spre oameni, chiar daca ma injura, chiar daca ma batjocoresc, ma vorbesc de rau, chiar daca imi necinstesc numele, chiar daca zidirea intreaga se va porni sa strige impotriva mea.
Caci am vazut si am trait in multe feluri. Daca harul lui Dumnezeu nu lumineaza pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeste, oricat de multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimanui. Sunt auzite pentru moment si in clipa urmatoare cel ce le aude se intoarce iarasi ca un captiv la ale sale.
Daca insa o data cu cuvantul va lucra si harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea buna a omului, incat se schimba in chip minunat viata lui din clipa aceea. Aceasta se intampla cu cei care nu au auzul si constiinta impietrite.
Cat despre cei care, auzind, raman tot in neascultare si in voia lor cea rea, acestora chiar daca le vorbesti continuu zi si noapte, chiar daca iti deserti toata intelepciunea Parintilor in urechile lor, chiar daca faci minuni in fata ochilor lor, chiar daca intorci Nilul inapoi, acestia nu vor avea nici picatura de folos. Ei doresc numai sa vina, sa stea de vorba, sa le treaca timpul, sa le fuga plictisul.
Din acest motiv le inchid poarta. Sa ma folosesc macar eu prin rugaciune si isihie. Pentru ca rugaciunea cea pentru toti este ascultata intotdeauna de Dumnezeu, iar indelunga vorbire este intotdeauna neplacuta lui Dumnezeu, oricat de duhovniceasca ar fi. Dupa Sfintii Parinti, indelunga vorbire inseamna a-ti petrece timpul tau cu cuvinte fara sa faci cuvintele tale fapte.
Asadar, nu ascultati ce spun cand oameni fara de simtire vorbesc astfel de lucruri. Cine n-a incercat un lucru este nevoie sa-l incerce, si prin experienta lui proprie va invata si va afla ceea ce ii lipseste. Experienta nu se poate cumpara, nici nu se imprumuta. Ea se dobandeste de fiecare in parte, in functie de osteneala, de sudoarea si de sangele pe care le va da pentru a o dobandi.
Credeti-ma, surorilor, ca in vietuirea monahala este nevoie de multa osteneala. Eu nu incetez ziua si noaptea sa strig si sa cer mila lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mereu sunt aproape de deznadejde, ca nimic lucrand si niciodata reusind sa pun “inceput bun”. Ba chiar, in fiecare zi punand inceput, ma aflu mincinos si pacatos.
Voi insa urmati fecioarelor intelepte si priveghind neintrerupt strigati cu mintea, cerand mila dumnezeiasca. Pentru noi a venit sfarsitul. S-a sfarsit poate pacea. Suntem impreuna cu cei morti.
Asadar, siliti-va. Sunt de ajuns cele ce am spus pana acum. Am sa va mai scriu si alta scrisoare daca vor da roade cele ce v-am scris aici si daca veti arata dorinta.
Imi pare rau de mama maicii celei mici, care carteste si vorbeste rele, dupa cum imi scrieti. Multe mame si-au pierdut copiii din cauza cartelii, pentru ca nu i-au dat lui Hristos cu tot sufletul. Cele care ii dau cu toata inima se mantuiesc, iar celelalte raman departe.
Voi insa aveti rabdare si nu va intunecati de spusele lor. Timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va vindeca. Si aceasta, o data cu trecerea timpului, se va intoarce la Dumnezeu si-i va parea rau de ceea ce spune si face acum. Are nevoie de multa ingaduinta, de dragoste nefatarnica si de multa tacere din partea voastra. Orice ar spune, cuvintele voastre sa fie masurate.
Cand vorbiti, sa aveti rugaciunea mintii, astfel incat cuvintele voastre sa fie imbracate cu putere de sus. Iar fratia ta, Binecuvantata Maica Stareta, toate randuieste-le in lacrimi si rabdare multa”. - Gheron Iosif Isihastul.
Citeste si- Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască?
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea: – Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?
Atunci Stareţul a răspuns astfel:
„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate»1. Cuviosul Nil Calabrezul s‑a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»2. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?»3.
Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult»4. Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre.
Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda.
Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.
De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem»5, atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem»[6]. Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti»[7]?
Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească.
Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos»[8], deoarece «nu suntem ai noştri»[9], cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz?
De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.
Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi‑o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei.
Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor.
Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul‑poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S‑a făcut ascultător până la… cruce»[10]. Şi precum I S‑a dat lui Iisus toată stăpânirea[11] şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.
Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta.
Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane.
Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini.
De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care‑l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el.
Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce‑L ascultă, după credinţa sa»[12].
Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.
Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într‑adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească.
Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască.
În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate.
Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.
Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să‑i descopere voia Sa într‑o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m‑am cutremurat, minunându‑mă de răbdarea sa de fier.
Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s‑o cunoască prin rugăciune.
Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă”[13], totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc.
Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.
Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul: nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, 2009. Sursa mănăstireasuruceni.md.
Citeste si - Scopul adevăratei pocăințe