Părintele Paisie Aghioritul și rugăciunile în comun cu Romano-Catolicii

La părintele Paisie Aghioritul, cunoscut ca având mare dragoste față de semeni, au venit un grup de preoți romano-catolici. Părintele i-a primit cu multă dragoste și le-a vorbit, împărtășindu-le harul său.

Uimiți de harul și dragostea ce o emana, unul dinte preoți îi spune: “Haideți să ne rugăm împreună, să spunem rugăciunea Tatăl nostru!”

La care părintele Paisie le răspunde: “Acest lucru nu se poate.”Atunci, preoții catolici mâhniți l-au întrebat: “De ce nu se poate, părinte, să ne rugăm împreună, nu suntem și noi copiii lui Dumnezeu?”

Părintele le răspunde: “Da, sunteți copiii lui Dumnezeu, dar nu sunteți în casa părintească, sunteti afară din casă, rătăciți. Întorceți-vă în casă și vom putea spune Tatăl nostru împreună". (Viața Cuviosului Paisie Aghioritul)

Citește și articolul - Diferența dintre ortodocși, catolici și protestanți. Sf. Paisie Aghioritul, exemplu simplu și clar: Vezi această casă?

Pe Stareţul Paisie l-am cunoscut în anul 1969. Eram un grup de studenţi şi am vizitat Sfântul Munte în Săptămâna Luminată.

În vremea aceea Stareţul locuia la Chilia „Cinstita Cruce” de lângă Mănăstirea Stavronikita. L-am vizitat acolo şi, aşa cum stăteam, unul dintre noi, care îl cunoştea, i-a spus:

– Gheronda, spune-ne ceva!

– Ce să vă spun, măi copile? Eu sunt un nimic. Ce puteţi lua de la mine?

A doua oară când am vizitat Sfântul Munte, am mers din nou la Stareţ. Chilia lui era aşezată într-un loc, pe care, dacă nu-l ştiai, nu puteai s-o afli.

Pe atunci circula zvonul potrivit căruia chilia Stareţului, dar mai ales bisericuţa unde se ruga, răspândea bună mireasmă.

Stareţul nu îi ţinea pe vizitatori multă vreme. Ceea ce îmi amintesc din vremea când s-a mutat de la acea chilie şi s-a stabilit la Panaguda, a fost următoarea întâmplare:

Odată, pe când eram şi eu acolo, a venit Părintele Placide, care mai înainte fusese catolic şi care după aceea s-a botezat ortodox, a devenit monah şi apoi ieromonah, şi se gândea să facă o mănăstire.

Acesta l-a întrebat pe Stareţ ce ar trebui să aibă tinerii care doresc să devină monahi, înfrânarea sau rugăciunea? Şi care trebuie să fie criteriile alegerii lor? Atunci Stareţul i‑a răspuns:

– Să cauţi la aceşti tineri râvna pentru nevoinţă!

Părintele Placide i-a mai pus o întrebare, de data asta dogmatică:

– Care este diferenţa între ortodocşi şi catolici?

Aşa cum stăteam cu toţii afară în curte, Stareţul l-a întrebat:

– Vezi această casă? – O văd.

– Dacă scoatem mortarul care există între pietre, cu ce se vor mai ţine ele? Aceasta au făcut catolicii. Au scos întăritura şi au şubrezit clădirea bisericii.

– Gheronda, dar ce se întâmplă cu protestanţii? a întrebat din nou părintele Placide.

– A, aceştia au fost mai „deştepţi”. Au scos şi pietricelele ce existau printre pietrele mari, iar acum încearcă să le sprijine una de alta. Dar aceasta înseamnă că nu există nicio clădire.

Astfel, în puţine şi simple cuvinte, Stareţul a vorbit despre marile subiecte şi diferenţe dogmatice.

Întotdeauna accentua necesitatea de a avea un povăţuitor duhovnicesc şi spunea:

– Să mergi adeseori la duhovnic şi să ai încredere în el, deoarece poartă răspundere pentru sufletul tău.

Stareţul, cu atâtea probleme de sănătate pe care le avea, nu ar fi primit pe nimeni dacă nu ar fi făcut din aceasta o pricină de nevoinţă.

Datorită herniei pe care o avea, îl vedeai aplecându-se adeseori. Încerca să-şi afle o poziţie care să-l ajute, să-i uşureze puţin durerea şi astfel vorbea ore întregi. Uneori însă, spunea:

– Ajunge, măi băieţi! Hai, plecaţi ca să nu mai vină şi alţii!

Iar aceasta o spunea ca să poată închide uşa chiliei, să se liniştească şi să se roage. Alteori se afunda în pădure ca să se roage. Precum spunea el însuşi, se ruga de multe ori pentru diferite categorii de oameni după o rânduială stabilită de el. Într-o vreme se ruga numai pentru copii.

În acea perioadă, un copil din Creta era în primejdie să moară, deoarece fusese lovit de o maşină. În vreme ce toţi cei de faţă credeau că maşina l-a omorât pe copil, el stătea teafăr la marginea drumului.

Când l-au întrebat cum s-a izbăvit, el a spus că l-a tras un monah. Părinţii copilului i-au întrebat pe preoţii parohiei lor şi pe alţi preoţi, dar nimeni nu ştia nimic.

După cinci ani tatăl a mers cu copilul în Sfântul Munte şi au trecut şi pe la Părintele Paisie. Atunci copilul a spus tatălui său că monahul care l‑a izbăvit este Stareţul Paisie.

Tatăl copilului l-a întrebat pe Stareţ dacă a mers vreodată în Creta. Aflând că nu a fost niciodată în Creta, i-a povestit întâmplarea, precum şi data şi ora. Stareţul i‑a spus că în acea vreme se ruga în fiecare zi pentru copii şi poate că Dumnezeu i-a arătat copilului aceasta.

În 1994, cu puţină vreme înainte ca Stareţul să iasă din spital, l-am vizitat şi l-am întrebat:

– Ce faceţi? Cum sunteţi?

Mi-a răspuns:

– Am făcut ascultare de patriarh şi am venit la spital. Aşa mi-a poruncit să fac. Acum însă, voi pleca. Mă voi duce la chilia mea şi Dumnezeu se va îngriji de mine.

Protoiereul A., Tesalonic

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul – Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos.