Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.

Ascultați pe părintele Iosif Vatopedinul care ne explică cu mult har, cum să ne pocăim și cum să dobândim har de la Dumnezeu. Expunerea sa este presărată cu un exemplu personal, pe care, însă, părintele îl povestește ca și cum ar fi vorba de altcineva. Audiție plăcută! (podcastul și transcriptul realizat de O Chilie Athonită.ro îl aveți după video)

VIDEO

Cum să ne pocăim?

Părinților și fraților, vom vorbi despre pocăință, așa cum am mai făcut-o de multe ori.

În activitatea și lucrarea omului nimic altceva nu este mai folositor!

Strădania pe care o facem e pentru susținerea vieții biologice. Însă trebuie să ne stăpânim pe noi înșine, să ne raportăm la legea necesității și autolimitării materiale.

De acolo încolo…Cei care vor să se îmbogățească vor cădea în multe ispite și curse diavolești. Bogatul dificil va intra în Împărăția Cerurilor.

Prin urmare, în viață e nevoie de autolimitare materială. Toate celelalte constau în pocăință!

Deoarece chipul arhetipului creat de Dumnezeu și asemănarea cu Acesta au fost distruse din propria noastră inițiativă și voință.

El Însuși a venit aici și ne-a reînnoit din stricăciune prin Patima Sa, readucând echilibrul. Dar nu am putut rămâne așa, L-am trădat iarăși, chiar dacă la Botez am promis să ne lepădăm de păcate și de Satana și ne unim cu Hristos și cu voia Lui. Nu am păzit acestea!

Și am început iarăși să trăim în păcate, dobândind, în final, diferite patimi rele și obișnuințe.

Acum trebuie să se sfârșească toate acestea. Căci moartea e lângă noi! Cel mai sigur lucru existent, care îl urmează pe om, este moartea! Întâi de toate! Și apoi, toate celelalte…

Relația dintre moarte și scopul nostru Moartea vine în urma noastră. Și atunci când va veni, starea aceea nu se va mai putea schimba!

În ce stare îl va găsi pe om moartea, așa va rămâne! Și viitorul este veșnic!

Scopul nostru este să-L aflăm pe Dumnezeu, Părintele nostru! Care a venit aici în acest scop: să ne arate calea! Așadar, asta este îndatorirea noastră!

Dar pentru că nu am putut să o păzim, ne-a rămas pocăința – ca singurul mijloc ce ne poate ajuta să izbândim.

De aceea, pocăința este o îndatorire absolută pentru fiecare om! Să se refacă astfel legătura omului cu Dumnezeu, astfel încât omul să se încredințeze de mântuirea lui, și apoi, toate celelalte.

Ce să facem cu toate celelalte?

Am spus că, biologic vorbind, avem nevoie de o farfurie cu mâncare, de o haină să ne învelim și de un pat să dormim. Aceasta este ”cucerirea” universală! A luat cineva mai mult decât aceste trei lucruri? Până și cei mai mari cuceritori ai lumii?!

Prin urmare, toate acestea sunt deșertăciuni, sunt nimicuri!

Cum să ne pocăim este prima grijă, înainte de toate Ținta noastră e să ne aflăm valoarea cea dintâi, [lucru] pentru care a venit aici Hristos și ne-a dăruit-o. E asemănarea cu Dumnezeu, sfințirea!

Am spus-o de nenumărate ori că nu numai ”în vremea aceea”, ci acum – în timpul acestei trădări universale, al anarhiei… Acum există printre noi oameni sfinți! Care lucrează sfințirea!

Așadar, se arată lucrarea pocăinței. Prin pocăință au reușit acest lucru. Deci, îndatorirea noastră nu constă în nimic altceva!

Mâine vom muri! Nu luăm nimic cu noi!

Trebuie să ne asigurăm relația noastră cu Dumnezeu! Dacă nu reușim acest lucru, suntem pierduți Și viitorul este veșnic! Fără sfârșit!

Prin urmare, pocăința este înaintea oricărui altui lucru. E o rațiune firească a îndatoririi absolute pentru fiecare om. Prin pocăință omul reușește să se împotrivească patimilor sale – care sunt legea stricăciunii.

Și să-L înduplece pe Dumnezeu, Părintele său, pentru greșelile făcute: ”Preabunule, am păcătuit, iartă-mă! M-am înșelat! N-am vrut mă lepăd de Tine, să Te trădez… însă am alunecat, sărmanul, prin obiceiurile, patimile și neputințele mele. Am păcătuit, iartă-mă!”

E un fel de rugăciune spoveditoare, de pocăință. Apoi, omul încearcă în mod practic să aibă grijă, să se împotrivească gândirii împotriva firii, care-l stoarce: ”Vezi aceia ce decăzuți sunt… uite asta, uite ce fac aceia… Cum vom putea noi să reușim?!”

Omul sănătos la cap zice astfel de cuvinte? Omul este persoană! Persoana e autenticitate, autoritate, putere! Asta e persoana!

Deci nu e târâtă personalitatea [de păcat] și nici nu imită [face] absurdul. Statornicia persoanei o reprezintă partea rațională. Care este partea rațională ce aparține firii noastre și scopului nostru, și în prezent și în viitor?

E păzirea poruncilor dumnezeiești. E dragostea de Dumnezeu.

Cum să ne pocăim: să-l iubim pe Dumnezeu Aceasta e prima poruncă: Să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, pentru că El ne-a iubit Cel dintâi.

Iubind pe Dumnezeu, nu înseamnă că iubirea noastră Îi va adăuga ceva Domnului. Însă această iubire, ne „irită” permanent ca o țepușă, să nu facem absurdul.

Când spui că Îl iubești pe Dumnezeu, iubești o persoană. E posibil să faci cele potrivnice personalității și voii Lui?

Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu avem nimic să-I oferim, nu putem; El nu vrea nimic.

Iubirea noastră pentru Dumnezeu înseamnă lepădarea de omul cel vechi, de legea stricăciunii și să ajungem la locul unde trebuie să fie persoana. Și acolo se află chipul și asemănarea.

Numai prin pocăință se pot realiza toate acestea. Prin urmare, pocăința este o îndatorire absolută pentru fiecare om, indiferent de locul unde s-ar afla și de neamul din care se trage.

De aceea, cu toții să ne sârguim spre pocăință!

Exemplul bun, exemplul personal Cât și noi, părinților și fraților, căci suntem, oarecum, învățători și înainte-mergători în cele ale pocăinței, și trebuie, prin atenția noastră, să fim un exemplul bun.

E nevoie pentru că astăzi stăpânește negarea absolută și trădarea. Nu a mai rămas nimic altceva…

Acum ereziile străine fac ravagii. Înmuguresc din nou ereziile vechi, care au fost condamnate de Biserică, de Sfinții Părinți și de Sinoade. Revin în actualitate și vor să denatureze adevărul, credința și tradiția noastră. Vor să-L scoată cu totul pe Dumnezeu din viața noastră. Să ne dea cu totul în stăpânirea diavolului!

Întrucât nu există asupra noastră pecetea harului, căci am lepădat adevărul.

Adevărul, credința noastră nu este o învățătură de aiurea. Nu este rod al logicii și gândirii omenești. Este descoperire de la Dumnezeu!

Cel Care a creat totul a venit în persoană și ne-a vorbit, punând în practică cele pe care ni le-a poruncit, și de care avem nevoie; nu ni le-a dat poruncitor, ca un stăpân ce le ordonă subordonaților. A mers înaintea noastră și a aplicat desăvârșit cele ce sunt în voia Lui, iar apoi ne provoacă să-L urmăm!

Iar acum, noi trebuie să lucrăm o stare de pocăință continuă, să ne opunem gândirii împotriva firii, ce ne stăpânește, iar atunci harul dumnezeiesc va rămâne cu noi, să ne ajute să păstrăm întreagă și nevătămată viața creștină. Pentru că mâine vine moartea, acolo se vor sfârși toate.

Întrebări înaintea morții

Moartea! Pentru noi, cei bătrâni, moartea bate la ușă!

Moartea nu e mare lucru! Vom lăsă acest trup de lut pentru puțină vreme, ca iarăși să-l primim înapoi.

Moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup și înfățișarea lui înaintea dreptății lui Dumnezeu, ca să dea seamă de cele făcute.

Unde e chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Unde e logica personalității? Unde e lucrarea credinței cu care ne-a înzestrat Însuși Dumnezeu?

Unde exemplul eroilor credinței noastre? Care sunt milioane, milioane … Astăzi vor să facă să dispară toate acestea. Ereziile, înșelările… Nu se poate spune…

De aceea, cel puțin noi, monahii, trebuie să fim cu multă luare-aminte, ca să se arate în noi roadele pocăinței, astfel încât oamenii să se încredințeze să înfrunte situațiile cu curaj, și să nu nege totul. Astăzi ereziile și credințele greșite fac ravagii. Nu vor lăsa nimic în urma lor!

Însă, noi, cei ce avem dreapta credință în mod conștient, și acționăm în acest fel, avem mărturii ale milostivirii și harului dumnezeiesc. Am rămas singurii misionari ce păstrează aprinsă lumina, ca să o vadă cei care au ochii deschiși.

Importanța exemplului Lui Hristos

De aceea, părinților și fraților, străduiți-vă să păstrați exactitatea pocăinței – lucru pt. care ne aflăm aici – prin părăsirea lumii, cu care ne-a chemat Hristos, ne-am lepădat de toate și nu ne trebuie nimic.

Noi avem nevoie doar de Hristos, Dumnezeul nostru, Părintele nostru, Mântuitorul nostru, Învierea noastră, Viața noastră!

Ce să facem cu toate celelalte? Cum să ne pocăim? Uite! A venit moartea și le-a secerat! Noi ne-am lepădat de lume și de toate ca să fim liberi. Nu avem nicio treabă cu sistemele sociale.

Ne străduim un pic pentru cele necesare vieții biologice: să pregătim o farfurie cu mâncare, să coasem o haină să ne îmbrăcăm, și să avem o cămăruță unde să dormim. Înafară de acestea, suntem cu totul liberi.

Mintea se va așeza acum în locul ei cuvenit, va suferi atacuri, însă niciodată nu trebuie să primească compromisul, iubirea de sine, și a-și face pe plac. Ca dă dovedească mereu că e mărturisitoare și nu face compromisuri. Ca să rămână cu ea harul dumnezeiesc și să înceapă învierea și schimbarea. Acum mintea noastră e încețoșată de influența gândirii împotriva firii, de patimi și de stricăciune.

Doar harul lui Dumnezeu o va readuce în echilibru. Dar, ca să se întâmple asta, trebuie să arătăm supunere și ascultare de voia lui Dumnezeu. Din această pricină ne aflăm acum aici. Acesta este răspunsul la întrebarea „Cum să ne pocăim?”

Cum să ne pocăim: lipsa totală de griji

Temelia este lipsa totală de griji. Nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm permanent, să-L rugăm pe Dumnezeu, să ne urmărim mintea, care primește chipurile atacului și leapădă imediat tot ce este împotriva firii:

”Mergi înapoia mea, Satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina! Sunt creștin! Nu am nevoie de nimic din toate astea!” Ei, asta înseamnă mărturisirea!

Când cel ce se pocăiește păzește lucrul acesta, atunci harul dumnezeiesc care este în noi – l-am primit la Botez – va transforma, va lumina mintea, îi va da discernământ și luminare, ca să nu se înșele de cele potrivnice firii. Și să aibă putere de a se opune.

Așa este! Se va naște apoi în noi râvnă, căldură și bunăvoință, ca să ne putem opune celor potrivnice fără osteneală și greutate. Să-I arătăm lui Hristos în chip practic că Îl iubim și ne încredem în El.

Să le dovedim sfinților, fraților și părinților noștri – ce sunt milioane! – Ei ne așteaptă în Cer. Să arătăm că le suntem următori, ucenici; că suntem continuatori ai tradiției. Și ei au fost oameni ca și noi, și s-au sfințit în acest haos.

Aveau aceleași patimi și era același diavol. Însă, vedeți din exemplele pe care astăzi le scriem și le citim: nu s-au supus deloc gândirii împotriva firii, gândirii păcătoase, și-au dovedit credința curată, și, astfel harul dumnezeiesc a locuit în ei și i-a readus la starea cea dintâi a sfințeniei, la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru noi, monahii, acestia sunt apostolii noștri.

Altfel nu se poate!

Cum să ne pocăim când greșim Pentru aceasta, toată strădania noastră va fi acolo. Dacă se întâmplă vreo greșeală, să o îndreptați imediat prin pocăință.

Luați aminte la voia proprie! Nu vă faceți voia!

Aveți grijă la cochetărie! Cochetăria aduce dorința de a-și face pe plac. Dorința de a-și face pe plac aduce iubirea de sine! Și de acolo încolo începe căderea totală.

Am observat astfel de amănunte – și de la diavol…

În chilie, îi vine monahului ideea de a o înfrumuseța mai mult, mai bine. Dacă se va birui și o va face, asta înseamnă cochetărie. Dacă o va realiza în mod practic, atunci prinde rădăcini iubirea de sine.

Atunci, el însuși se satisface și zice: „A, bine am făcut! Ai văzut? Am reușit!” Și continuă mai departe. Acesta este un mod al căderii, de aceea, să nu ne dorim niciodată nimic pentru noi înșine!

Programul mănăstirii… Uite, mănăstirea ne asigură hrana! Nu facem alegeri! Când mâncarea este gata, vom fi chemați la masă. Vom merge la magazia de îmbracăminte să ne luam hainele gata cusute. Și chilia noastră, unde vom dormi, ne este pregătită. Toate celelalte constau în grija ca mintea să fie la locul ei. Să nu cumva să-L supărăm pe Dumnezeu! Nu cumva ne-am supărat și am avut neînțelegeri?

Temelia personalității este dragostea Căci temelia personalității este dragostea. Dragostea nu este știința despre virtuți predată de etica umană. Dragostea e rădăcina, ipostasul ființial al existenței personalității umane. Omul a fost creat cu mâinile lui Dumnezeu Însuși. Și a fost creat asemenea lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui. Dumnezeu este însăși Iubirea!

Dacă Iubirea a creat pe cineva asemenea Lui, o copie a Prototipului, prin urmare, iubirea dinlăuntrul nostru e ceva firesc. Și trebuie permanent să o păzim și să o lucrăm. Dacă păstrăm legătura dragostei dintre noi, atunci încetează certurile și dezbinările ce se petrec între noi. Atunci când ne iubim, nu vor apărea neînțelegeri, nu vom judeca.

Să nu judecăm pe alții Și, prin dragoste, ”cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”. Dacă noi vom arăta iubirea aproapelui în mod practic, atunci și Dumnezeu va face același lucru cu noi.

Îl vezi pe altul că face o greșeală, nu te apuca să faci comentarii, să judeci. E, a greșit! A greșit, într-adevăr. Dar… ești tu judecător? Nu este oare Dumnezeu care e?

Tu ești fără de păcat?

Uită-te la tine! Câte greșeli nemăsurate ai făcut de când te-ai născut! Și ai văzut doar o greșeală, a unuia?

Vedeți până unde merge logica!

De aceea, să avem grijă să păstrăm unirea, dragostea și întrajutorarea. Astfel încât, aceasta să fie cea mai însemnată pricină de a se apropia și de a lucra în noi harul. V-am mai spus și înainte… Așa cum spun părinții: „Cine înghite cuvântul îndărătnicului și neînțeleptului acela a împlinit toată Scriptura!” Căci așa I se aseamănă Domnului!

Pe Dumnezeu – Atotiubirea – L-am lepădat, L-am trădat, L-am supărat, și nu ne-a lepădat.

Chiar El Însuși a coborât la noi și S-a răstignit și a plătit cu Sângele Său vina noastră. Și prin asumarea firii noastre – fără ca EL să aibă nevoie de ea – ne-a învățat în chip practic modul reîntoarcerii și al pocăinței.

Deci, na, că nu avem îndreptățire.

Iertarea: modul ușor de a birui Ca să reușească toate acestea, trebuie să existe între noi unire și dragoste. Unde există ”parazitul” neînțelegerii, care naște judecata, acolo nu se apropie harul dumnezeiesc, nu poate suferi asta.

Așadar, există un mod ușor de a birui. Înaintașii noștri păzeau cu austeritate iubirea de osteneală. Citim asta, însă noi nici nu o putem percepe. Prin aceasta au biruit! Milioanele de mucenici, de mărturisitori, de cuvioși… Prin aspra iubire de osteneala!

Noi am pierdut-o. Ce să facem acum? Să ne dăm bătuți?

Nu o vom face! Pentru că Domnul ne-a arătat o cale mai ușoară. Nu pot să postesc mult, nici să priveghez mult, nici nu pot răbda reaua pătimire. Nu pot! Însă pot să-l iert pe cel care mă supără. Pot să-l iert pe cel vinovat. Pot să-l rabd pe cel mai simpluț…

Și această virtute e mai mare decât celelalte, pentru că e imitarea cu exactitate a Modelului.

Facem și noi ceea ce face Dumnezeu pentru noi. Și astfel, îngăduindu-ne unii pe alții cu milostivirea lui Hristos, vom atrage harul înlăuntrul nostru.

De altfel, oare nu e porunca lui Hristos că suntem datori să ne punem sufletul pentru frații noștri?

Când aceasta este datorie către Creator, poruncă a acestuia, suntem datori să ne jertfim pentru aproapele nostru.

Apoi, spune să ne iubim vrăjmașii… Să nu judecăm pe nimeni.

Acestea sunt porunci! Pe care El Însuși le-a păzit și le-a pus în practică.

Prin acest mod ușor: de a ierta greșelile aproapelui și a fi îngăduitori ceea ce ne supără, atunci când suntem nedreptățiți, – prin această mică osteneală – luăm plata la fel cu înaintașii noștri, ce au avut iubirea de osteneală.

Este un fapt dovedit!

Cum să ne pocăim: o minune personală V-am dat de multe ori un exemplu, pe care l-ați învățat pe de rost.

Doi frați au avut o neînțelegere, unul nu era vinovat, iar celălalt s-a năpustit asupra lui; cel nevinovat a pus în practică porunca de a se îngrădi prin mustrarea de sine și a spus: ”Ticăloase, de ce te-ai tulburat? Nu ți-a spus greșelile tale? De-ar fi știut toate păcatele tale, trebuia să te scuipe în fiecare zi.”

Și, în aceeași clipă, se roagă: ”Te rog, Doamne, să nu pățească nimic fratele care m-a supărat! Stărui să-l ierți! Eu sunt vinovat!”.

Și se arată îngerul Domnului în fața lui, în chip simțit, spunându-i: ”Ceea ce-ai făcut acum e cea mai mare jertfă care urcă la Dumnezeu!”

Vedeți cât de mult înseamnă dragostea?

Îngăduitori fiind unii altora… Să îmi spuneți apoi cine are dreptul să-l judece pe om? Trebuie să dovedească întâi că e fără pată! De vreme ce nimeni nu e fără de păcat și fără de pată. Așadar, unde găsim îndreptățirea de a judeca?

Acestea sunt lucruri împotriva firii, însă răutatea și stricăciunea le face, căci diavolul e instrumentul purtător de moarte al urii și răutății.

Ce ne facem cu întrebarea: ”De ce?”? ”De ce să îmi spună? De ce să-mi facă asta? etc.” Și astfel, hrănim în noi ura și răzbunarea. Și cădem cu totul din calitatea noastră de creștini. De aceea, rog dragostea voastră, străduiți-vă în micul interval de timp ce ne-a rămas. Cine știe ce ne așteaptă?

Cum să ne pocăim: îndatorirea absolută

Să păstrăm pocăința ca o îndatorire absolută. Să refacem legătura noastră cu Dumnezeu, să ne asigurăm mântuirea.

Pentru că mâine vine moartea și ce ne facem dacă nu suntem în pocăință?

După moarte nu mai există întoarcere și pocăință. După moarte starea este statică.

Unde va merge cineva, acolo va rămâne.

De aceea, acestea voiam să vi le amintesc și rog dragostea voastră. Uitați, acum se apropie și micul Post al Maicii Domnului, să ne străduim cu cea mai mare acrivie a atenției asupra noastră. Să o cinstim pe Maica noastră duhovnicească. Să-I dovedim că-I cinstim dragostea și ocrotirea maternă, ce se află permanent cu noi.

Pentru ale Cărei rugăciuni, și ale tuturor Sfinților, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin! - Sursă O Chilie Athonită.ro