Cel care ne mângâie în orice suferinţă”. N-a spus „Cel care nu ne lasă să ne chinuim”, ci a spus „Cel care ne mângâie când suntem încercaţi de suferinţă”.
Pentru că aceasta arată şi puterea lui Dumnezeu şi sporeşte răbdarea celor care sunt în dureri, deoarece zice: „Suferinţa aduce răbdare” (Romani 5, 3). Aceasta a spus şi profetul: „Intru necaz m-ai desfătat” (Psalmul 4, l) 82.
N-a spus: „nu m-ai lăsat să cad în suferinţă”, nici că „ai îndepărtat deîndată tristeţea”, ci că, în timp ce suferinţa a rămas, m-ai desfătat, adică mi-ai dăruit multa odihnă şi libertate, lucru care, cu siguranţă, s-a întâmplat şi în cazul celor trei tineri. Pentru că nu i-a împiedicat să cadă în suferinţă, nici n-a stins văpaia în care au căzut, ci, pe când cuptorul ardea, le-a dăruit răcoare.
Aşa obişnuieşte să facă Dumnezeu întotdeauna, lucru pe care arătându-l şi Apostolul Pavel, a zis: „Cel Care ne mângâie în orice suferinţă”. Dar prin cuvintele acestea arată şi altceva. Anume ce? Că face aşa nu o dată sau de două ori, ci continuu. Pentru că 0 dată ne mângâie şi altă dată ne lasă, şi face astfel mereu şi continuu.
De aceea a zis: „Cel Care ne mângâie”, şi nu „Cel Care ne-a mângâiat în orice suferinţă”, şi nu doar în suferinţa aceasta de aici, ci în tot necazul, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.
„Că precum prisosesc suferinţele lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte şi în Hristos suferinţa noastră” (II Corinteni 1,5).
Adică, pentru ca ucenicii să nu fie cuprinşi de mărimea suferinţelor peste măsură, demonstrează din nou că este mare şi puterea mângâierii, şi înalţă cugetul lor nu doar în acest mod, ci şi prin amintirea lui Hristos şi spunând că patimile sunt ale Lui, şi înainte de mângâiere pune înainte încurajarea din suferinţe.
Pentru că ce este mai mulţumitor decât să fiu părtaş al lui Hristos şi să sufăr acestea pentru El? Ce este asemănător cu această mângâiere?
Şi nu doar astfel, ci şi în alt mod înalţă cugetul celor îndureraţi. Cum? Spunând că „prisosesc suferinţele Lui”. Pentru că n-a zis: „căci suferinţele lui Hristos vin asupra noastră”, ci „precum prisosesc suferinţele lui Hristos întru noi”, ca să arate că rabdă nu doar suferinţele Lui, ci şi mai multe decât acelea.
Pentru că, zice Apostolul, n-am suferit atâtea câte a suferit El, ci mai multe decât El. Şi ia aminte! Hristos a fost îndepărtat, alungat, biciuit şi a murit.
Dar noi, zice Sfântul, suferim mai multe decât acestea, lucru care singur era de ajuns pentru mângâiere. Şi nimeni să nu socotească îndrăzneţe aceste cuvinte, pentru că şi în alt loc spune:
„Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1, 24). Cuvintele Apostolului Pavel nu arată nici îndrăzneală nici îngâmfare. Pentru că, aşa cum au făcut minuni mai mari decât Hristos (fiindcă însuşi Hristos zice:
„Cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face” (loan 14, 12), totul fiind, însă, rodul Celui care lucrează în ei, la fel au şi suferit mai multe decât El, dar din nou totuI este urmarea Celui Care-i mângâie şi-i pregăteşte sa sufere relele care vin asupra lor.
De aceea şi Apostolul Pavel, deoarece şi-a dai seama cât de mari erau cuvintele pe care le-a spus, acum din nou, fii atent cum se retrage, spunând „Aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”, punând totul pe seama Lui şi propovăduind şi prin aceasta iubirea Lui de oameni, pentru că, zice Apostolul, nu suntem mângâiaţi pe cât suntem chinuiţi, ci mult mai mult.
Fiindcă n-a zis că mângâierea este egală cu suferinţele, ci că mângâierea este mult mai mare, încât vremea luptelor să fie iarăşi timpul altor cununi.
Şi, spune-mi, ce poate fi asemănător cu a fi biciuit cineva pentru Hristos, cu a vorbi cu Dumnezeu, cu a fi mai puternic decât toţi, cu a fi mai înalt decât prigonitorii săi, cu a fi nebiruit în toată lumea şi cu a aştepta de la Hristos atâtea bunuri pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit?
Ce este egal cu a pătimi cineva pentru evlavie, cu a se bucura de mângâiere nemăsurată din partea lui Dumnezeu, cu a fi izbăvit de atâtea păcate, cu a se arăta vrednic de Sfântul Duh, vrednic de sfinţire şi dreptate, cu a nu se teme de nimeni, cu a nu se cutremura în faţa primejdiilor care îl arată mai strălucitor decât toţi?
Deci să nu ne pierdem curajul în vremea încercărilor, pentru că nimeni nu se face părtaş lui Hristos trăind viaţă desfrânată, rămânând în nelucrare şi pierzându-şi curajul, niciunul dintre cei care trăiesc această viaţă iubitoare de plăceri, ci omul care înfruntă suferinţele şi încercările, cel care stă lângă Hristos, cel care păşeşte pe calea cea strâmtă.
Pentru că şi Hristos a mers pe această cale şi de aceea a zis: „Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Vol. VIII. Durerea omenească, Editura Egumenița