Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale…

Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește …

Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)

Uneori ni se pare prea zăbavnică lucrarea rugăciunii, că nu este pe măsura scurtei noastre existențe, și un strigăt irumpe din piepturile noastre: „Zorește!”. El însă nu întotdeauna răspunde de îndată chemărilor noastre.

El lasă duhul nostru, ca pe un oarecare rod într-un pom, să se pârguiască la soare, să rabde vânturile reci și arșițele, să se istovească de sete ori să rabde repejunea ploilor. Dară de nu vom da drumul marginii vestmântului său din mâinile noastre, vom vedea bunul deznodământ.

Neapărat trebuie să petrecem în rugăciune vreme cât mai îndelungată, pentru ca nebiruita Sa putere să pătrundă în noi și să ne întărească, spre asta împotriva înrâuririlor pustiitoare. Iar când această putere va crește întru noi, atunci și bucuria nădejdii biruinței de apoi ne va lumina.

Rugăciunea negreșit va reînnoi în noi acel suflu dumnezeiesc carele „au suflat Dumnezeu în fața lui Adam” (Fac. 2, 7).

Odată renăscut prin rugăciune, duhul nostru începe a se uimi de marea taină de a fi. Si o anume neasemuită bucurie, ca o puternică revărsare, ne învăluie mintea: „A fi – Viața! Ce taină minunată…

Dar cum este cu putință? … Minunat este Dumnezeu, și minunată facerea Lui”. Trăim înțelesul cuvintelor lui Hristos: „Eu am venit ca [oamenii] viată să aibă, și mai de prisos să aibă” (Ioan, 10-10). Prisosul! Și cu adevărat așa este!

Dar iară și iară revenim la aceeași – viața aceasta este paradoxală, așa cum paradoxale sunt toate învățăturile Domnului: „Foc am venit să arunc pe pământ, și cum aș dori să se fi și aprins” (cf. Lc. 12, 49).

Noi toți, fiii lui Adam, neapărat trebuie să trecem prin cereasca flacără ce arde rădăcinile patimilor de moarte purtătoare; altminteri nu vom vedea acest Foc preschimbându-se în Lumina noii vieți, căci, în căderea noastră, arderea premerge luminării, și nu invers. Așadar binecuvânta-vom pe Domnul și pentru lucrarea arzătoare a iubirii Sale.

Noi încă multe nu știm, și totuși, fie și în parte (cf. Cor. 13, 9), dar și nouă ne este cunoscut acum că nu avem altă cale spre a deveni „fiii învierii”, fiii lui Dumnezeu, spre a împreună-împărăți cu Cel Unul-născut.

Oricât de dureros ar fi parcursul rezidirii noastre, prin oricâte sfâșieri și uneori agonii ne-ar trece Dumnezeu, întru sfârșit totul va deveni binecuvântat.

Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, trad. de Ierom. Rafail Noica,. Suceava, Ed. Accent Print, 2019. Sursa: Mănăstirea Suruceni.md.