Vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania atrăgea atenția că teama omului de moarte e argumentul faptului că moartea nu este un fenomen natural în existența omenirii, el survenind în urma căderii protopărinților noștri.

Cuvintele "Nu mai plânge" adresate de către Mântuitorul femeii văduve sunt atât o mângâiere în deznădejdea ei, dar, prin învierea fiului, și o aducere-aminte a învierii care îi urmează întotdeauna morții. Astfel, omenește poți plânge, dar creștinește, în perspectiva învierii, nu ai dreptul.

Predica rostită la Duminica a douăzecea după Rusalii din anul 2001. Vezi video/audio mai jos în text!

„Iubiți credincioși, se apropie Domnul de o femeie văduvă căreia îi murise copilul și pe care îl ducea la groapă și îi spune: „Nu mai plânge!”.

Iar noi citim aceste cuvinte în Sfânta Scriptură și ne întrebăm: cum să nu plângă biata femeie, de vreme ce, văduvă fiind și pierzându-și singurul copil, rămânea singură, fără niciun sprijin?!

Acest „Nu mai plânge!”este cheia Evangheliei de astăzi și aș vrea să încercăm să înțelegem împreună dacă acest îndemn, dacă această poruncă „Nu mai plânge!” este sau nu îndreptățită.

Mântuitorul Hristos se apropia de un oraș care se numea Nain, însoțit de foarte mulți ucenici, deci mai mulți decât cei 12 pe care îi știm, și de mare mulțime de popor, care știau că El este marele Învățător, dar și marele Taumaturg. Și iată că, apropiindu-Se de acel oraș, pe poarta orașului ieșea un convoi funerar – un tânăr purtat pe năsălie de patru bărbați era dus către cimitir.

În vremea veche, cimitirele erau în afara zidurilor unei cetăți sau în afara hotarelor unui oraș, niciodată înlăuntru. Iar acela era singurul fiu al unei femei văduve care plângea. Sicriul era urmat de o mare mulțime de popor din acel oraș.

Așadar, două mulțimi, două gloate, două cete numeroase de oameni: o mulțime care urma Viața însăși, adică pe Domnul Dumnezeu, și o altă gloată care urma un mort – Moartea însăși. Și se întâlnesc față în față Viața cu Moartea.

Și se opresc unii în fața altora, iar Domnul se uită la femeia care-și plângea mortul și îi spune aceste cuvinte: „Nu mai plânge!”.

Și apoi, așa cum pe scurt ne relatează Sfintele Evanghelii, pune mâna pe coșciug și i se adresează mortului: „Tinere, ție-ți zic: scoală-te!”

Și îndată mortul s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus i l-a dat mamei sale. Iar toată mulțimea, și dintr-o parte, și dintr-alta, a rămas pătrunsă de fiorii spaimei că Dumnezeu se găsește în preajma lor sau în mijlocul lor.

Iubiții mei, înainte, însă, de a ni se spune cuvintele Domnului către femeie – „Nu mai plânge!”, evanghelistul ne avertizează că Domnului I S-a făcut milă de femeie.

Cu alte cuvinte, a avut în vedere factorul social. O femeie văduvă de obicei este, prin definiție, o femeie săracă, pentru că-i lipsește bărbatul care muncește la câmp pentru întreaga familie.

Și, în lipsa bărbatului, toate poverile cad pe seama ei. Avea, însă, pe acest fecior care, desigur, era în putere și care o ajuta. Așadar, din doi bărbați în casa ei, rămăsese cu unul și, iată acum că, prin moarte, îi pleca și acesta.

Rămânea singură, cu casa pustie și cu sufletul pustiu. Este firesc, zicem noi, să plângem un mort. Dar dacă ne punem bine întrebarea: oare plângem pe mort, sau ne plângem pe noi înșine?

Femeia își plângea feciorul pierdut, dar, indirect, și poate mai adevărat decât aceasta, se plângea pe ea, își plângea singurătatea de care urma să fie cuprinsă de acum încolo – singurătatea și sărăcia mai cumplită și izolarea de ceilalți oameni, pentru că oamenii înstăriți – știm foarte bine aceasta – nu se uită îndelung la cei săraci.

Iubiții mei, ne găsim în fața fenomenului morții și prima întrebare care se pune este: ne este frică de moarte sau nu ne este frică de moarte?

Într-o privire generală, am zice și da, și nu. În general, tinerii nu se tem de moarte. […] De ce? Pentru că cred în viață. Și se spune că bătrânii se tem de moarte pentru că ei se agață de viață. Așadar, pentru unul, viața stă înainte și este o certitudine.

Pentru bătrân, viața este înapoi și e o părere. Iată de ce bătrânul, pe măsură ce se apropie de moarte, se teme de ea. Dar de ce se teme? Moartea, ca și nașterea, sunt singurele noastre certitudini.

Ca ființă omenească, ești sigur că te-ai născut, că exiști și ești foarte sigur că vei muri. De aceasta nu se îndoiește nimeni. Dacă cineva nu a murit într-un accident, se spune că a murit de moarte naturală.

Dar este, oare, moartea naturală? Face ea parte din firea, din cumpăna existenței acesteia? Nu, iubiții mei! Moartea nu este naturală, pentru că nu a fost creată de Dumnezeu. A fost creată de om, care a vrut să moară.

Hai să mergem înapoi la protopărinții noștri, Adam și Eva. Domnul face cu ei un contract: Iată, v-am așezat în acest Rai și trebuie să ascultați cuvântul Meu. Să nu faceți cutare lucru. Dar ei L-au înfruntat pe Dumnezeu și l-au făcut, împotriva poruncii Lui.

Dar Dumnezeu îi avertizase: Dacă faceți cutare lucru, pe care Eu vă poruncesc să nu-l faceți, cu moarte veți muri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi crease pe primii oameni nemuritori. Dar moartea exista virtual. În ce? În păcatul lor, tot virtual.

Și aceasta pentru că Dumnezeu i-a înzestrat pe primii oameni, printre alte însușiri, și cu libertate. Dumnezeu nu a vrut să creeze un sclav, un rob, un înlănțuit, ci o ființă liberă, care poate să dispună de propria ei voință. Numai că, pe când libertatea lui Dumnezeu este absolută, a unei ființe absolute, libertatea omului, în calitate de creatură, este condiționată, este o libertate opțională.

La un moment dat, în fața omului se face o bifurcare de drumuri: unul o ia spre dreapta și altul o ia spre stânga, iar el se găsește în capul unghiului, la răscruce. Și Dumnezeu îi spune:

Iată, ai în față viața și moartea, ai în față cele două căi; Eu îți spun să mergi pe drumul acesta, care este al vieții, și-ți poruncesc.

Dar tu, în virtutea libertății tale, poți să faci și altfel. Poți să alegi calea cealaltă, a morții. Dar asta te va privi, faptul că nu mă asculți.

Așadar, în primă și ultimă instanță, libertatea este splendidă, dar, în același timp, este dramatică și poate deveni tragică. Omul, prin orgoliul său, a zis: de ce să fac cum zice El?

Hai mai bine să fac cum vreau eu! Și a făcut cum a vrut el și cum l-a îndemnat diavolul și a ales calea păcatului, calea căderii, calea neascultării, calea nesupunerii. Și atunci s-a instaurat moartea în lume, prin păcatul omului, născut din propria sa libertate, dar nu libertatea ca vină sau ca păcat, ci din reaua folosință a libertății. […]

Libertatea merge până acolo unde se întâlnește cu libertatea celui de lângă mine. Dacă tot omul este liber, atunci sunt liber eu, dar tot atât de liber este și vecinul meu. Și dacă libertatea mea stânjenește libertatea vecinului meu, atunci ea acolo se oprește.

Așadar, nu este o libertate nelimitată, pentru că aceasta ar duce la anarhie, ci o libertate liber consimțită și controlată, o libertate sub semnul moralității, al bunei-cuviințe, al conviețuirii cu ceilalți oameni. […]

Așadar, iubiții mei, noi suntem moștenitorii protopărinților noștri, ai lui Adam și Eva. Avem în genele noastre nu numai biologia lor, dar avem în genele noastre spirituale și păcatul lor. Și dacă ei au murit, și noi murim. Și, astfel, în toată omenirea s-a instalat moartea ca un fenomen zis natural. […]

Și atunci de ce, totuși, spaima de moarte? […] Iubiții mei, tocmai spaima de moarte este argumentul că moartea nu este un fenomen natural, ci că este un accident în existența omenirii, accidentul survenit atunci, la protopărinții noștri și pe care noi îl moștenim. Că, dacă ar fi moartea naturală, nu ne-am teme de ea. […]

Și aceasta de cele mai multe ori pentru că uităm că pe lângă moarte există și înviere. Aceasta a vrut Domnul Iisus Hristos să demonstreze prin învierea fiului văduvei din Nain: că în lume nu există doar moarte, există și înviere.

Și, prin minunea Sa, a arătat că învierea poate exista chiar sub ochii oamenilor. Domnul n-a venit în lume să-i învie pe toți morții din vremea lui și dinaintea lui, dar a venit să ne demonstreze că se poate învia. […]

De ce plângea mama băiatului mort? Oare ea nu credea în înviere? Nu știm. S-ar putea să nu fi crezut în înviere. […] Dar dacă te gândești cu credință, mai cu putere la înviere, atunci poți să plângi omenește, dar creștinește nu ai dreptul să plângi.

Ne spune Sf. Pavel: „Atunci când moare cineva, să nu vă întristați ca acei ce nu au nădejde.” Cei lipsiți de nădejde erau păgânii, care nu credeau nici în suflet, și nici în învierea morților.

Credeau în nimin, un fel de hades, un fel de împărăție a morților, a umbrelor, ceva foarte nesigur, foarte incert. Dar Pavel spune:

„Noi, prin învierea lui Hristos, avem nădejde că și noi vom învia, pentru că El, Hristos, prin învierea Sa din morți, este pârga învierii noastre.”

Pârga este primul fruct sau primul pâlc de fructe care se coace într-un pom. El este, deci, certitudinea că și celelalte poame se vor coace asemenea lui, că vor veni după el, că vor urma. Așa este Iisus pârga propriei noastre învieri. Acesta este pivotul credinței creștine și aceasta este seninătatea cu care un creștin trebuie să privească moartea. […]

Iată, deci, acest „Nu plânge!” i se adresează femeii și pentru ca s-o reconforteze în deznădejdea ei și să știe că de acum va avea sprijin în feciorul ei. Ceva mai târziu, Mântuitorul Însuși avea să fie pe cruce înainte de a-și da duhul. La picioarele crucii se aflau, printre foarte puținii apropiați, mama Lui, Sfânta Fecioară Maria și Sf. Ev. Ioan, ucenicul Său cel mai apropiat și cel mai iubit.

El, Iisus, știa că va muri, că va sta în groapă trei zile, că va învia și după aceea Se va ridica la Cer, Se va întoarce la Tatăl Său, dar Maica Sa urmează să mai trăiască o vreme și apoi să moară când îi vine vremea. Și atunci, de pe cruce, îi spune ucenicului: „Iată mama ta!” și îi spune Mamei Sale: „Iată fiul tău!” […]

Testamentul prin care Iisus Își încredința propria Sa Mamă unuia care să-I ia locul, ucenicului Său. Și ne spune Evanghelistul, chiar Ioan: „Și de atunci a luat-o ucenicul în grija lui.” I S-a substituit Celui Ce urma să plece. Maica Domnului a murit și ea, ca orice ființă omenească , dar sufletul și trupul ei au fost ridicate la Cer în chip minunat. […]

Așadar, iubiții mei, […] întotdeauna să simțiți bucuria de a trăi, dar și bucuria postumă de a învia, nu numai tinerii, dar toată suflarea creștinească, cea care crede în Învierea lui Iisus și, printr-însa, în propria noastră înviere!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a douăzecea după Rusalii din anul 2001.

VIDEO