“Să ne facem datoria crestină până la capăt! M-s-neria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.

Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni.

…Eu nu ma pot lupta cu lumea ca sa fie de acord cu mine. Eu imi fac datoria de crestin. Ca toata lumea stie cum sa faca un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru ca asta obliga la niste sacrificii, iar omul este dispus sa rezolve cat mai simplu problemele vietii.

Daca m-s-neria iti va da un numar cu care vei putea cumpara orice, vei putea sa mananci, vei putea sa te imbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, foarte multa lume va fi de acord: “Gata, draga, multumesc!”

Atunci lumea va fi impartita: fiecare isi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege sa sufere orice numai sa fie alaturi de Hristos vor fi o turma mica, asa cum spune Scriptura. Este un cuvant in Evanghelie in care Mantuitorul se intreaba daca va mai fi credinta pe pamant…

– “Cand va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamant?”

– Da, da…Toate aceste probleme vor fi, dar mantuirea, credinta si atasamentul fata de Mantuitorul vor ramane la alegerea fiecaruia.

[…]

Omenirea, prin felul cum gandeste si se comporta astazi, merge catre un sfarsit. Dezordinea care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu. Ma gandesc in primul rand la necredinta, la lepadarea de Dumnezeu in care ne aflam, ca si la faptele noastre, pacatele noastre innoite, pacate pe care Biblia le condamna total si pe care Guvernul le aproba.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur ca nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (și protejat de legi) în mai multe țări: h-m-se-ualitatea.

Am amintit înainte de cele două cetăți din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; Au fost arse, nu a mai ramas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă și la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârșit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârșitul daca ar începe o mare pocăință și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere.

Exista instituții care nu spun pe față că politica lor este distrugerea umanității, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele.

Aceste instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate așa cum o înțeleg unii oameni, nu așa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care sa arate ca vremurile de astazi ar putea fi cele de pe urma?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce exista in zilele noastre acest mars catre rau. […]

– Cu alte ocazii, la aceleasi intrebari ati dat niste raspunsuri mai rezervate…

– Intre timp s-au schimbat mai multe lucruri. Eu cred ca, cu cat vom inainta spre sfarsitul lumii, cu atat Dumnezeu va interveni mai mult in partea aceasta, unde vor ramane putini cu El.

Cu cât vom înainta spre sfârșitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne puțini cu El.

La început or să fie mulți habotnici și mulți tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos.

Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâți și mai statornici în credință. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesiguranță și lepădare de Dumnezeu.

Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunța la averi, la mașini pentru a-și păstra credința. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur.

Creștinii vor fi scormoniți, iscodiți, ca să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârșit va fi și optimism și mult curaj.” (Arhim. Sofian Boghiu)

Pr. Sofian Boghiu (7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți - 14 septembrie 2002, Mănăstirea Antim), mărturisitor al închisorilor comuniste

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți - 14 septembrie 2002, Mănăstirea Antim) a fost un important duhovnic ortodox și pictor bisericesc român. A fost membru al mișcării „Rugul Aprins”, motiv pentru care a fost deținut politic între 1958-1964.

A intrat în mănăstire la Schitul Rughi din Soroca în toamne anului 1926. A urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 și 1932. A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, iar pe 6 august 1939 a fost hirotonit ierodiacon, în catedrala din orașul Bălți.

În 1940, a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica. Înzestrat cu darul picturii, a urmat Academia de Arte Frumoase din București (1940-1945). În intervalul 1942 – 1946, a făcut și Facultatea de Teologie din București.În 1945 a fost hirotonit ieromonah pe seama mănăstirii Antim din București.

A fost unul dintre participanții cei mai cunoscuți la întâlnirile cultural-duhovnicești ale mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice), între anii 1945-1950.

În perioada 1950-1958 a fost numit stareț la Mănăstirea Antim, apoi la Plumbuita, a pictat mai multe biserici și a fost câțiva ani profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.

În anul 1958 a fost condamnat la muncă silnică pentru activitatea desfășurată în cadrul „Rugului Aprins”. A fost eliberat în 1964 datorită decretului general de grațiere.

A rămas în Mănăstirea Antim până la sfârșitul vieții pământești, slujind cu multă blândețe și dăruire duhovnic și având sute de ucenici, motiv pentru care a fost numit „Apostolul Bucureștilor”. A fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani.