Predică la Duminica a 12-a du

Există oameni care susţin că doar unele filozofii sociale şi mişcări politice au putut vorbi şi continuă să poată vorbi despre modul în care bogăţia schimbă structura socială şi degradează personalitatea omului.

Desigur, dacă cineva are posibilitatea şi are curajul să privească dincolo de suprafaţa lucrurilor şi să distingă sensurile din frazele declaraţiilor pompoase, se va încredinţa că mulţi oameni vociferează nu atât din raţiuni de dreptate socială, ci pentru că ei înşişi nu se află în vârful piramidei şi sunt departe de cercul oamenilor bogaţi – al plutocraţiei.

Poate că unii se mai află la nivelul cercurilor care critică, dar pentru „consum” şi „politică populistă”, „alintă urechile” suporterilor lor…

Câţi însă au îndrăzneala să declare lămurit că cea mai mare afurisire împotriva bogăţiei o conţine Sfânta Evanghelie, indiferent dacă şi această pericopă evanghelică a tânărului bogat, pe care am auzit-o în această duminică în bisericile noastre, unii o vor aşeza în conştiinţele lor printre „cuvintele uitate” ale lui Iisus.

Este foarte grăitor faptul că tânărul din parabolă, bun printre altele, păzeşte toate poruncile şi într-adevăr manifestă o dorinţă pentru o viaţă mai înaltă.

De aceea şi Iisus îi prezintă înaintea sa drumul care duce la desăvârşire:

„A zis lui Iisus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi vino de urmează Mie” (Matei 19, 21).

Însă dumnezeiescul Învăţător prin acest cuvânt al Său a atins rana deschisă şi puroindă a tânărului bogat. Şi care era această rană?

Aceeaşi rană – duhovnicească, morală, socială – care de-a lungul veacurilor, îi chinuieşte pe toţi bogaţii şi nebogaţii care şi-au lipit „sufletul şi trupul” de demonul-mamona.

Acest gunoi al diavolului, care – atunci când vine momentul critic în care „intră în joc” veşnicia şi însăşi mântuirea – se leapădă de Hristos şi îmbrăţişează aurul.

Într-adevăr, fraţii mei, nu poate exista o mai mare degradare sufletească decât aceasta, de vreme ce toţi aceia care sunt încă prizonieri ai „patimilor de necinste”, căzând în plăcerile ruşinoase ale trupului, în cele din urmă, îşi oferă „iubirea” lor unei persoane.

Dimpotrivă, aici, în iubirea faţă de ban, iubirea şi întreaga existenţă sunt sacrificate metalului neînsufleţit şi materiei neînsufleţite.

Poate va spune cineva care nu a pătruns mai adânc în dimensiunea dramatică a temei că cele pe care le susţinem sunt lucruri exagerate.

Şi totuşi, însuşi Domnul nostru, când sărmanul tânăr „a plecat întristat”, a proclamat, ca să auzim noi toţi din orice loc şi din orice epocă: „…Adevărat zic vouă că foarte greu va intra un bogat în Împărăţia Cerurilor” (Matei 19, 23).

Acesta este un adevăr care va trebui să ne trezească la realitate şi să ne determine ca în cel mai scurt timp posibil să ne schimbăm obiectivele, dacă acestea sunt materialiste sau chiar „înalte”, dar care trec prin „dulceaţa” îmbogăţirii.

Desigur pericopa noastră evanghelică nu se opreşte aici, ci continuă cu cuvântul viu al Domnului, prin care se şi dezleagă dilema ucenicilor care întreabă: „…Cine deci poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25).

Adică: la auzirea cuvântului lui Hristos că este mai uşor să treacă camila prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, ucenicii Săi au încercat o foarte mare mirare şi au întrebat: „Cine poate atunci să se mântuiască?”.

Şi Domnul la această nedumerire a lor le răspunde după ce i-a privit foarte pătrunzător:

„La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Adică: acest lucru este imposibil pentru oameni, dar pentru Dumnezeu toate sunt posibile.

Să nu se răstălmăcească, iubiţii mei, de către noi cei obtuzi şi ataşaţi de materie acest cuvânt revelator al Domnului nostru.

Nu există vreo raţiune care să scuze adorarea bogăţiei şi deci că s-ar putea ca un bogat pervers să nădăjduiască că se va mântui „în chip magic”. Niciodată aceasta. Ce vrea însă să spună acest cuvânt paradoxal?

Că în timp ce este imposibil omeneşte ca bogatul să se despartă de adorarea faţă de ban, dacă însă arată o dispoziţie bună şi Îl roagă pe Dumnezeu, însuşi Dumnezeu care poate toate îi va dărui harul şi binecuvântarea Sa, ca să biruiască această înfricoşătoare patimă a maniei bogăţiei care îl asfixiază.

Îl va însoţi harul lui Dumnezeu pentru ca iubirea lui care este aservită „aurului magnet” al diavolului, să se elibereze şi prin milostenia faţă de fraţii săraci, să se înalţe acum la însuşi Dumnezeu.

Mai simplu: Bogatul se mântuieşte prin har şi prin pocăinţă atunci când încetează să fie bogat (după interpretarea teologică şi tot atât de realistă a Sfântului Vasile cel Mare, arătătorul de cele cereşti).

Dacă cineva are un punct de vedere diferit şi nutreşte în el însuşi o „teologie” diferită, crezând că fiind împovărat cu greutatea bogăţiei va trece prin „poarta cea strâmtă”, singurul lucru pe care-l izbuteşte este să se înşele pe el însuşi şi să fie batjocorit de demonii mamonei.

Însă atenţie, fraţii mei, nu există o linie de demarcaţie între bogaţi şi săraci, săraci cărora aparţinem cei mai mulţi (limitele sărăciei există doar pentru guverne şi politicieni).

Mentalitatea sărmanului tânăr bogat, care în cele din urmă s-a lepădat de Hristos, poate să o aibă şi cel mai sărac care este alipit şi aservit de mica lui pungă. Aşadar, să stăm bine! Amin”.

sursa http://acvila30.ro