"Un om a ajuns în iad. Deşi era păcătos, îl iubea totuşi pe Dumnezeu, şi voia să se roage şi să fie cu El. Aşa că s-a hotărât să-şi zidească o bisericuţă. A început el să măsoare locul, ca să-i pună temelia. Văzându-l, un drac a venit şi l-a întrebat ce face acolo.

Omul i-a răspuns: «Vreau să zidesc o biserică în care să mă rog lui Dumnezeu». Dracul, când l-a auzit, s-a neliniştit: cum să zideşti o biserică în iad?! A încercat să-l împiedice, dar omul a rămas statornic în hotărârea sa şi şi-a continuat lucrul.

Au venit atunci şi alţi draci. Aceştia au încercat să-l convingă de zădărnicia zidirii unei biserici, dar omul nici nu-i băga în seamă. În cele din urmă, l-au chemat pe însuşi satana.

Acesta a căutat în tot chipul să-l convingă pe om, cu ameninţări şi cu vorbe mieroase, că nu are rost ceea ce face.

În cele din urmă, văzând că nimic din ceea ce zicea nu-l putea opri pe creștinul cu pricina, satana s-a umplut de amărăciune şi, împreună cu ceilalţi diavoli, l-au luat pe sus şi l-au aruncat afară din iad!”.

Şi Părintele Sofronie continua, râzând din toată inima, cu râs duhovnicesc, adânc şi mângâietor: „Aşa şi noi, în iadul în care trăim zi de zi, să clădim «bisericuţa» noastră, şi iadul ne va vărsa afară, azvârlindu-ne în Rai!… Aşa, iubiţii mei fraţi şi surori, ţineţi tare această linie a rugăciunii. Amintiţi-vă întotdeauna de Hristos Care, în vremea Lui, Singur urca pe Golgotha, purtând toate scârbele întregii lumi!”

(Cuviosul Sofronie de la Essex) Sfântul Sofronie Saharov (1896-1993)

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov a fost ucenicul și biograful Sfântului Siluan Athonitul.

Născut în 23 septembrie 1896 în Rusia, Cuviosul Sofronie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înființat-o în Marea Britanie, la Essex.

Oamenii singuri își zidesc propriul iad

Mândria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a afundat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și minții.

Numai Lumina cea nefăcută, prin pogorârea sa peste noi, din credința în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putință a zări esența metafizică a mândriei. Harul Duhului Sfânt luminează inima omului, iar el descoperă înlăuntrul său prezența unei tumori maligne care îi aduce moartea.

Celui ce a trăit experiența iubirii Dumnezeiești, în chip firesc, îi este îngrețoșător mirosul specific, otrăvitor, cu care este îmbibată patima mândriei. Despărțindu-l de Dumnezeu, mândria face ca omul să se închidă în propriul cerc. Cel mândru, oricât de dăruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea și pentru totdeauna va petrece în afara iubirii atot-îmbrățișătoare a lui Hristos.

Îmbătat în Rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice, omul a înnebunit și s-a făcut prizonierul iadului. Întors întru sine însuși ca și către un centru, el mai curând sau mai târziu se va izbi de chinuitoare pustietate: cea dintru carea fusese chemat de către Făcătorul în această viață.

Întorcându-se în afara sa, spre a afla compensație în lumea înconjurătoare, el se face jertfa a toată pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire. Nenumărate sânt formele în care se ivește mândria, dar ele toate scâlciază chipul lui Dumnezeu în om. În afara lui Hristos, fără Hristos, tragismul istoriei pământești a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pământului este îmbibată de mirosul sângelui. Zilnic lumea întreagă se hrănește cu vești despre ucideri sau despre chinurile celor biruiți în ciocniri fratricide. Întunecați nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cerească. Oamenii singuri își zidesc propriul iad.

Nu fără schimbarea noastră totală, prin pocăință, va veni izbăvirea lumii: ,,izbăvire” din cel mai groaznic dintre toate blestemele – războiul. Smeritului purtător al iubirii îi este mai de dorit a fi omorât, decât a omorî.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhim. Sofronie Saharov – Editura Sofia 2005, pag. 37-38