Este important cum înfruntă fiecare încercările. Cei care nu au intenție bună, îl hulesc pe Dumnezeu atunci când trec prin diferite încercări. „De ce să sufăr eu aceasta?”, spun ei. „Iată, acela are atâtea bunuri! Dumnezeu este acesta?” Nu spun: „Am greșit!”, ci se chinuiesc. Iar cei cu mărime de suflet spun: „Slavă lui Dumnezeu! Încercarea aceasta m-a dus lângă Dumnezeu. El a îngăduit-o pentru binele meu.”
Și, dacă mai înainte se poate să nu fi călcat deloc în biserică, după aceea încep să meargă regulat la biserică, să se spovedească, să se împărtășească. De multe ori Dumnezeu chiar și pe oamenii cei mai împietriți îi aduce la un moment dat printr-o încercare, la o astfel de mărime de suflet, încât ei înșiși se întorc spre bine și își ispășesc păcatele prin durerea ce o simt pentru tot ce au făcut.
Atunci când sugi ca pe bomboană gândurile rele este rău. Să încerci să nu sugi gândurile acestea care pe dinafară sunt zaharisite, iar pe dinlăuntru au otravă, și apoi să deznădăjduiești.
A-i trece omului gânduri rele prin minte nu este un lucru neliniștitor, pentru că numai îngerilor și celor desăvârșiți nu le trec gânduri rele. Neliniștitor este atunci când omul nivelează o bucată a inimii sale și îi primește pe lupii cei cu aripi – pe diavoli. Dacă vreodată se va întâmpla asta, imediat trebuie spovedanie, cultivarea aeroportului și plantarea de pomi roditori, pentru ca inima să devină iarăși rai. Gândul vine ca un hoț, iar tu îi deschizi ușa, îl bagi înlăuntru, începi discuția cu el, și după aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoțul? Nu numai că nu discută, ci încuie și ușa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuți cu el, dar de ce îl lași să intre înlăuntru?
Cunosc un tânăr care deși este inteligent, crede în gândul său care îi spune că nu este echilibrat. Primind gândurile ce i le aducea dracul, acestea i-au creat o grămadă de complexe. A avut chiar și o încercare de sinucidere, care i-a topit pe părinții lui. Dumnezeu i-a dat puteri și harisme, dar pe toate i le netrebnicește vrăjmașul și astfel se chinuiește și pe el, și pe alții.
Nu pot să înțeleg de ce primește aceste gânduri drăcești și își face viața chinuită, împotrivindu-se astfel și lui Dumnezeu, Care ne face atât de mult bine și ne iubește. Oricâte i-ai spune unui astfel de om, nu se folosește. Dacă nu va înceta să creadă gândurile ce i le aduce vrăjmașul, se va osteni în zadar.
Cel sensibil nu este slab sufletește, nu este bolnav. Nu, mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme sufletești, dar din păcate diavolul reușește să le exploateze.
Pe un om sensibil îl face adeseori să exagereze lucrurile ca să nu poată trece peste o greutate sau dacă reușește puțin să o rezolve, dar mai apoi cedează, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască și în cele din urmă să se epuizeze.
Dacă ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească, dar dacă o lasă ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu își pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Și astfel aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-i fie recunoscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda. Cel sensibil, atunci când crede gândului său poate sfârși chiar și la psihiatrie, în timp ce acela indiferent, cu al său „nu mă interesează”, desigur, nu merge bine, însă cel puțin nu sfârșește în psihiatrie. De aceea diavolul îi urmărește pe oamenii sensibili.
Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, an 2008.