''Simeon – Primitorul de Dumnezeu și Prorocița Ana.

Bogăția se caută, fericirea se așteaptă, iar bătrânețea nu este așteptată, nici căutată de nimeni. Ea vine singură și fără să bată la ușă.

Mai întâi, omul se împarte în două. Pe plan lăuntric, se simte tânăr, iar în oglindă vede pe cineva destul de șifonat. Însă după aceea se resemnează.

Dacă nu deznădăjduiește, nu are resentimente împotriva lui Dumnezeu, atunci este foarte posibil ca acesta să fie începutul unei adevărate înțelepciuni

Recunoaște că este bătrân atât în interior, cât și în exterior. Și dacă nu deznădăjduiește, nu are resentimente împotriva lui Dumnezeu, atunci este foarte posibil ca acesta să fie începutul unei adevărate înțelepciuni.

În antichitate, sfințenia era asociată mai ales cu bătrânețea. Trupul s-a smerit, pofta a pierit, lumea te-a plictisit cu monotonia scenelor jucate și cu dominarea obraznică a păcatului.

Dar și credința s-a întărit, după ce ai trecut prin ispite, nici rugăciunea nu a încetat, iar gândurile despre o altă viață se năpustesc asupra inimii, uneori spăimântând-o, alteori încurajând-o.

Tinerii nu au acest lucru nici pe departe. Li se pare că lumea poate fi pusă în buzunar precum „cheia seifului.” Omul moare, punându-și palmele desfăcute pe piept, în semnul crucii și nu ia nimic cu el. Atunci când se naște însă, are pumnii strânși și mult timp se agață de absolut tot, până când, în cele din urmă, înțelege că nimic nu-i aparține cu adevărat.

Vârsta la care înțelegi că nimic nu îți aparține este vârsta înțelepciunii și a slăbiciunii iscusite. Copilul este și el slab, dar neexperimentat.

Iar bătrânul, după ce a trecut prin perioada de maturitate, care e plină de putere, s-a întors din nou la neputință, însă i-au rămas cunoștințele și experiența.

În acest moment, el, în mod ideal, ar trebui să aibă credință și rugăciune. Dacă nu le are, înseamnă că are o experiență greșită, iar bătrânețea sa riscă să se prezinte ca ceva absurd și respingător din punct de vedere moral.

Civilizația ne-a oferit frigidere și televizoare împreună cu umflarea părerii de sine, în schimb...

Acum suntem privați de multe lucruri. Civilizația ne-a oferit frigidere și televizoare împreună cu umflarea părerii de sine, în schimb, am pierdut sensul vieții.

Toate cumva au alunecat și s-au întors cu susul în jos. A devenit greu să vorbim despre cele mai simple lucruri.

Mulți nu ajung până la bătrânețe, adică trec pragul veșniciei cu totul cruzi și nepregătiți. Și acest lucru nu se datorează războiului sau foametei, ci pentru că drogurile, plăcerile extreme și, pur și simplu, păcatul însoțit de absurditate culeg roadele.

Dacă omul nu va ajunge până la bătrânețe, este foarte probabil să își înșele propria imagine din oglindă cu ajutorul produselor cosmetice, operațiilor estetice și a diverselor intervenții chirurgicale.

Se va îmbrăca ca un tânăr, va urmări toate noutățile și se va preface că este „în cunoștință de cauză.”

Pe scurt, omul va face să râdă generația tânără, pentru care chiar și cei de patruzeci de ani par niște dinozauri, cu atât mai mult cei de șaptezeci de ani.

Vorbim despre aceasta pentru că Pruncul Iisus a fost întâmpinat în Templul din Ierusalim tocmai de către reprezentanții unei bătrâneți evlavioase.

Au văzut în Pruncul adus la Templu nu doar un copil oarecare, ci, în sfârșit, pe Hristos cel Întrupat

Oamenii Vechiului Legământ, la fel ca Legea Veche, pe care ei o reprezintă, Simeon și Ana, au văzut în Pruncul adus la Templu nu doar un copil oarecare, ci, în sfârșit, pe Hristos cel Întrupat.

S-au spus multe despre Simeon, despre Ana – mai puține. Tot ce știm despre ea este că era o femeie „ajunsă la adânci bătrâneți și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa.

Și ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni.” /Luca 2, 36-37/

Poate că acesta este tipul de femei care știu să iubească o singură dată și, prin urmare, o singură persoană.

Gândul la recăsătorire este exclus pentru astfel de femei

La fel a fost și Sfânta Xenia din Petersburg. Gândul la recăsătorire este exclus pentru astfel de femei.

După moartea soțului lor, ele însele mor pentru viața lor obișnuită și, în așteptarea părăsirii acestei lumi, ele se îngrijesc doar cu rugăciunea și înfrânarea.

Nu se agață de această viață și nu doresc nimic pentru ele însele, acești oameni sunt foarte trebuincioși pentru cei din jurul lor.

Dacă nu ar fi ei, acești oameni care s-au dedat întru totul lui Dumnezeu, cine știe dacă noi...

Dacă nu ar fi ei, acești oameni care s-au dedat întru totul lui Dumnezeu, cine știe dacă noi, cu nepăsarea noastră, am fi putut transmite ștafeta generațiilor următoare. Credința nu ar fi oare condamnată la dispariție dacă numai oameni ca noi și nimeni mai bun decât noi nu ar păstra-o și nu ar mărturisi-o?

Lucrul cel mai important

Prorocița Ana a fost răsplătită prin faptul că L-a văzut pe Hristos și L-a recunoscut! Acesta din urmă este lucrul cel mai important, deoarece mulți L-au văzut pe Hristos, dar nu toată lumea L-a recunoscut drept Mesia.

Și această nerecunoaștere devenea tot mai grea, deoarece rămânea în oamenii care ascultau propovăduirea lui Hristos, văzând vindecările și învierile săvârșite de El și săturându-se din mâinile ucenicilor Săi cu pâinile pe care Acesta le-a înmulțit.

Ana însă nu văzuse și nu auzise nimic, decât pe Pruncul din brațele unei tinere Maici. Dar, trăind în Dumnezeu, ea a fost învățată de Dumnezeu să-L recunoască pe Răscumpărătorul lumii în acest Prunc.

„Lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim.”

Ea nu a păstrat această cunoaștere pentru sine, ci „lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim.” /Luca 2, 38/

Cât despre Simeon, mi se pare foarte important că acesta este un om căruia nu i-a fost frică să moară.

O așteptare semnificativă de a-L întâlni pe Hristos

Viața lui nu a fost o serie de zile întâmplătoare, ci o așteptare semnificativă de a-L întâlni pe Hristos. Știa, de asemenea, că, după o întâlnire mult așteptată, va trebui să părăsească această lume.

Întâlnirea a avut loc, iar bătrânul a părăsit Templul pentru a muri. Sunt sigur că a murit fără teamă. Mâinile bătrânului își aminteau de greutatea caldă a trupului Fiului lui Dumnezeu și această amintire a alungat orice teamă.

Vom muri. Iar dacă ne vom ruga înainte de moarte ține, nu în ultimul rând, de faptul de a ne ruga de pe-acum.

Dacă Dumnezeu ne va învrednici de o moarte „fără durere, neînfruntați, în pace” – este și asta o întrebare. Poate chiar cea mai însemnată întrebare.

Și vom îmbătrâni. Deja îmbătrânim. În aceste cuvinte triste este, totuși, un pic de bucurie, pentru că se apropie eliberarea. Cine știe dacă vom trăi până la o vârstă demnă de prețuire, cu părul cu totul încărunțit. De vom reuși să păstrăm o minte limpede și o credință statornică, încă nu se știe.

Este important să acceptăm viața ca pe un dar

Este important să acceptăm viața ca pe un dar și să bem potirul eliberării până la ultima picătură, fără să vărsăm sau să împrăștiem ceva.

Trebuie să trăim în așa fel, încât încă de pe pământ să ne sădim rădăcinile duhovnicești în cealaltă viață, deocamdată nevăzută de ochii noștri, și să ne pregătim pentru ea.

Viața tinerilor este plină de năzuințe și planuri. Dar și bătrânețea își are scopul ei. Această idee scurtă sună înfricoșător, și nu e pe înțelesul tuturor.

Scopul bătrâneții este de a ne pregăti pentru veșnicie și de a păși în ea cu rugăciunea Dreptului Simeon: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne....''.